Introducere

Wed, 07 Jan 09 13:13:55 +0200

Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale este una din instituţiile administraţiei centrale cu o istorie zbuciumată. Înfiinţat în 1920, în baza Decretului – Lege nr.1327/29 martie 1920 publicat în Monitorul Oficial din 30 martie 1920, îşi desfăşoară activitatea neîntrerupt (chiar dacă sub alte denumiri), cunoscând 20 de forme de organizare. A fost condus până în prezent de 67 de miniştrii, unii dintre ei având mai multe mandate.

Perioada care a urmat încetării primului război mondial a fost una grea pentru România, care trebuia să-şi refacă economia. Condiţiile grele de trai au acutizat conflictele colective şi au generat şomaj.

În această situaţie Guvernul este obligat să înfiinţeze o instituţie centrală care să ocrotească interesele salariaţilor şi să reprezinte un partener de dialog social.

În acest context, preşedintele Consiliului de Miniştri, Generalul Alexandru Averescu, prezintă suveranului spre aprobare decretul de înfiinţare a Ministerului Muncii şi Ocrotirilor Sociale. Greutăţile de început în funcţionarea şi stabilirea atribuţiilor ministerului rezultă din raportul de prezentare a proiectului de decret ,,nu s-a putut prezenta un proiect de organizare completă a ministerului. Este tot provizorie. Se impune elaborarea unei legislaţii a muncii care lipseşte aproape cu desăvârţire. Organizarea definitivă a ministerului este in funcţie de acea legislaţie”

Primul articol al Decretului - lege nr. 1879 din 26 aprilie 1920 privind organizarea ministerului prevedea: ’’Ministerul Muncii şi Ocrotirii Sociale, înfiinţat prin Decretul-lege nr. 1327/ 1920 are drept scop pregătirea, aplicarea şi supravegherea aplicării tuturor legilor şi regulamentelor privitoare la asigurările sociale şi mutualitatea liberă; ocrotirea şi organizarea muncii; cooperaţia orăşenească; asistenţa socială precum şi a oricăror alte legi şi regulamente de prevederi de ocrotire socială care le vor fi date în atribuţiune’’.

Prin Legea pentru organizarea ministerelor din 29 iulie 1929, la art. 156 se prevede: „Ministerul Muncii, sănătăţii şi Ocrotirii Sociale se ocupă de întocmirea şi aplicarea legislaţiei muncitoreşti, supraveghează aplicarea contractelor de muncă; controlează sindicatele profesionale şi aplică normele privitoare la ocrotirea muncii, la igiena industrială, prevenirea accidentelor de muncă, munca femeilor şi minorilor, durata muncii şi repaosului, politica salariilor şi jurisdicţia profesională, îndrumă activitatea camerelor de muncă, organizează plasarea, organizează problema migraţiunilor şi a şomajului, organizează învăţământul muncitoresc, îndrumă şi controlează organizarea asigurărilor sociale, organizează şi controlează opera de asistenţă socială şi de ocrotire a mamei şi copilului, invalizilor, orfanelor, văduvelor de război, a infirmilor şi a debililor mintali; îndrumă educaţia populară; coordonează cerinţele economiei naţionale cu interesele biologice ale capitalului uman; veghează la respectarea şi aplicarea convenţiilor internaţionale de interes sanitar şi de ocrotire; examinează bugetele comunelor, judeţelor şi asociaţiunilor, veghind să se satisfacă nevoile de ocrotire, organizează şi conduce statistica generală a Statului”.

După cum se vede, încă de la începuturile sale, legislaţia muncii şi a asigurărilor sociale este foarte complexă şi are o istorie conectată cu cea europeană.

Economia centralizată din perioada comunistă a avut efecte şi asupra dreptului muncii şi securităţii sociale, îndepărtându-ne de la principiile fundamenale ale acestora: dreptul (şi nu obligaţia) la muncă, dreptul la negociere colectivă, etc.

Începând cu anul 1990 apare o efervescenţă legislativă în acest domeniu în dorinţa de a reglementa noile realităţ sociale. De asemenea cresc competenţele Ministerului Muncii, fiind necesară o reformă instituţională realizată în mai multe etape, având ca rezultat apariţia unor instituţii noi la nivel central, aflate în coordonare sau subordonate Ministerului Muncii.